Jocul

 Se trezi brusc, scuturat de finalul de coşmar în care el era victima. Afară tocmai fulgera, asta văzu prima dată când se uită. Apoi simţi frigul şi stropii de ploaie care îl biciuiau prin fereastra întredeschisă. Lăsase în urmă o seară fierbinte de vară şi se trezea în plină furtună care mirosea a toamnă. Închise rapid fereastra. Abia apoi se întoarse şi, Doamne, era imposibil. În mijlocul încăperii stătea chiar el însuşi, Răzvan, gol puşcă. Închise ochii, îşi ţinu respiraţia, ca să nu-i iasă inima pe gât, atât de tare îi bătea. Atât de speriat era. Când tocmai credea că coşmarul se terminase. El însuşi, un celălalt eu, identic cu sine. Celălalt eu era tot acolo şi zâmbea… Am mizat pe asta, se auzi vorbind din mijlocul camerei. Pe şoc. Eu sunt tu. Şi iarăşi zâmbi. Răzvan coborî din pat şi ajunse lângă el însuşi. Am venit în misiune, auzi vocea. Era ciudat să îşi audă vocea din exterior, ca şi cum ar fi fost altcineva. Ce vrei, reuşi să îngaime. În camera luminată de zorii furtunoşi se întâmplă povestea noastră, în camera de burlac ticsită cu cărţi a lui Răzvan. Şi dintr-o dată fulgerul. Îşi văzu umbra proiectată pe perete. Cele două umbre ale celor doi de eu. Şi apoi se văzu pe sine din cealaltă perspectivă. Se văzu pe sine şi în fundal fereastra. Şi fulgerul, un fulger cum nu mai văzuse niciodată. Uriaş, ramificat într-o mulţime de subdiviziuni. Şi apoi iarăşi el şi în fundal peretele. Doamne, era ciudat de bizar. Şi brusc simţi transpiraţia rece a fricii. Ţi-e frică, aşa-i? Da. Nu trebuie. Am venit cu gânduri bune. El zâmbea în timp ce spunea asta. Şi în jurul lui era o aură. Dă-mi mâna. I-o dădu. Se ţinea de mână pe sine însuşi şi simţea pielea caldă a celuilalt eu. Vezi, nu-ţi fac nimic. Şi iarăşi se văzu din cealaltă perspectivă. Cu fereastra ca fundal. Explică-mi odată, nu mă mai ţine aşa. Ţi-am transferat din curajul meu, de aia poţi vorbi acum. Eu sunt mai curajos ca tine. Eu am învins. Şi zâmbetul, iarăşi zâmbetul. Zâmbi şi el. Acum ştia şi el. Tu vii din viitor, aşa-i? Da. Şi ai învins, aşa-i? Da. Înseamnă ca şi eu am învins. Da. Simţi lacrimile usturându-i ochii. Razvan plângea. Era visul. Nu coşmarul din care se trezise din alt coşmar, ci Visul. Se roti în jurul lui însuşi, apoi se aşeză. Celălalt eu îl ţinea în braţe. Hohote de plans. Celălalt. Apoi iarăşi el. Şi celălalt privindu-l pe omul care plânge. Şi cel care plânge cu palmele fierbinţi de la lacrimi. Şi povestea care-i apărea în flash-uri înlăuntrul minţii.  Povestea, adevărata poveste. Cuvinte. Exista planeta. Stelele existau ca nişte creiere gigantice. Şi planeta era terenul lor de joc. Trebuia să fie pace, viaţă în tihnă, şi a fost. Apoi se săturaseră de existenţă. Şi vroiau un alt fel  de pace. O pace în singurătate. Era altruism. Era gândul la dispariţia celuilalt, la pacea eternă a celuilalt. Şi semnul din viitor. Nimeni nu vrea să moară singur, nimeni. Plângi, spuse vocea, propria lui voce. Şi plânsul continua. Vocea nu încerca să-l liniştească. Vocea tăcea, doar palmele îi apăsau spatele. Doar trupurile se atingeau. Căldura trupurilor. Şi durerea/bucuria învingătorului. În viitor, steaua lui câştigase războiul joc. Au fost alianţe la început. Galaxii. Totul a fost. Se văzu în nave spaţiale, în războiul oamenilor-stele. Trăi vremurile de pace în cele mai dulci plăceri. Erau aproape de infinit. Totul nu putea fi măsurat cu măsuri omeneşti. Steaua era cu ei. Steaua birui norii şi era cu ei. Era simplu să alungi norii după ce ai câştigat războiul. Acum steaua le oferea recompense. Soarele lor era uriaş deja. Frigea. Haide, acum mergem. Da. Împreună ieşiră din cameră. Afară nu mai era oraşul pe care îl ştia. Ci paradisul. Gândi(ră): Acum tot ceea ce vrei poate fi al tău/nostru. Şi într-o zi/noapte… Da , în ziua în care steaua a explodat. În ziua în care tot ceea ce existase vreodată, tot ceea ce era acum, a făcut explozie. Era ziua Z. Şi cei doi muriră fericiţi împreună cu steaua lor. Era începutul unui alt univers.